Interviu cu avocat Adriana Carmen Scurtu

Legi nescrise din codul succesului și echilibrului

Carmen Scurtu este o ,,femeie întreagă”, o femeie care nu și-a dorit să fie un singur lucru, respectiv nu s-a mulțumit cu performanța de soție sau de profesionistă sau de mamă sau de prietenă. E completă în sensul că-și iubește la fel de puternic profesia, copiii, soțul, prietenele, felul în care arată, libertatea, independența etc. Născută în Roman, într-o familie fără tradiții sau legături cu domeniul legislativ, a fost determinată de la început să își construiască cariera temeinic, pas cu pas, prin muncă. În cei 16 ani de când profesează în acest domeniu i-au trecut prin mână sute de dosare cu spețe acoperind mai toate ramurile dreptului public și privat. Perseverența și profunzimea caracterului, pasiunea dar și atașamentul de idealuri, principii și oameni i-au fost aliați pe acest traseu al succesului, dar e convinsă că nu ar fi ajuns aici fără sprijinul și iubirea celor dragi. Pentru Carmen, familia reprezintă centrul lumii și al echilibrului. Cam așa a început discuția noastră… despre marea provocare a zilelor noastre, și anume, găsirea unui echilibru între viața personală și profesională, despre cât de greu este pentru o femeie în lumea avocaților și cum reușește să jongleze între latura feminină, diafană, fragilă și cea analitică, incisivă – caracteristic masculină.

-Am dori să știm cum a debutat Carmen Scurtu în avocatură. A fost acesta un vis din copilărie?

-Nu. Trebuie să recunosc că am ajuns să practic această meserie printr-un joc al hazardului. Cu toate acestea, cred cu tărie că nimic nu e întâmplător…  În liceu eram convinsă că vreau să devin profesor de limba engleză, considerând la acel moment că îmbină perfect dragostea mea pentru copii și pasiunea pentru limbi străine. Se pare că destinul avea pregătit altceva pentru mine. La admitere am picat printre primii, dar am avut marea șansă ca tatăl celei mai bune prietene să mă ,,convingă” să încerc și la Drept. Sincer, concurența era acerbă și nu credeam că am șanse prea mari, dar se pare că m-am înșelat. Un 10 la gramatică m-a propulsat pe lista celor admiși. Astăzi sunt fericită că lucrurile au decurs astfel, cred că mi se potrivește mult mai bine profesia de avocat. Întâmplarea aceasta a avut repercusiuni în toate aspectele vietii mele, nu doar profesional. A fost lecția care m-a învățat că orice înfrângere poate fi de fapt un nou început, că e important să nu te lași doborât și că poți întoarce lucrurile în favoarea ta.

După terminarea Facultății de Drept, în 2001, am știut că drumul nu va fi unul ușor. Inițial, am fost consilier juridic la două societăți din Roman și timp de cinci ani am acumulat experiență în mod special în litigii de muncă și litigii comerciale. Fiindcă întotdeauna mi-a plăcut să mă autodepășesc, fiind într-o permanentă competiție cu mine însămi, am ales să dau examenul de admitere în avocatură, pe care l-am susținut la Iași și nu la Neamț deoarece îmi plac provocările (zâmbește ).

-De ce avocat și nu judecător sau procuror?

-Am considerat că mi se potrivește cel mai bine. Avocatura, înainte de toate, este provocatoare, complexă, dificilă și abia apoi extrem de fascinantă și de minunată!

-Ce iubiți cel mai mult la profesia de avocat? Ce vă motivează cel mai des în această profesie?

-Adrenalina și diversitatea, pentru că mi se pare că nimic nu se compară cu feeling-ul din instanță și cu sentimentul pe care îl ai atunci când câștigi un dosar și cu momentul în care îi comunici clientului soluția. Eu îmi văd dosarele ca pe ,,copiii mei” și atunci investesc energie, resurse, sunt pasionată de ceea ce fac și satisfacția este pe măsură. Mă motivează dorința de a reuși și de a avea rezultate profesionale pe măsura muncii depuse și a așteptărilor pe care clienții le au de la mine.

-Vă amintiți de primul proces câștigat? Care au fost emoțiile care v-au încercat în acele momente?

-Primul proces câștigat a fost confirmarea că mă aflu în locul potrivit în traseul meu profesional. A fost răsplata pentru nopțile nedormite, pentru cărțile subliniate și codurile adnotate cu zeci de postit-uri. Cu siguranță a fost un moment de mulțumire interioară, pe care desigur că o resimte fiecare persoană care activează într-o profesie care îi place. Ideea că ai făcut ceea ce trebuia și că a funcționat nu e doar o satisfacție de moment, ci și o motivație substanțială în a o lua de la capăt cu o speță nouă, de ce nu?, mai complexă. Din nefericire nu am practicat niciun sport de performanță, am fost doar un spectator al victoriilor sportivilor români, dar cred că sentimentul de învingător este același. Doar că imnul se cântă undeva în inima ta, seara, când tragi linie după o zi plină de reușite.

-Presupun că cele mai grele dosare au dus la construirea și consolidarea reputației dvs. Care sunt cele mai importante trei dosare in acest sens?

-Pentru mine fiecare dosar este important deoarece interesele legitime ale fiecărui client contează, iar destinul meu profesional se construiește din destinele individuale, fericite, ale clienților mei. În rest, vă pot spune că am cauze foarte complexe, cu grad mare de dificultate, din toate ramurile de drept: civil, comercial, penal etc. Sunt genul de ,,avocat de familie”, încercând să le rezolv toate problemele. Cu unii dintre clienți am legat relații de prietenie în timp. Cele mai multe dintre dosare sunt foarte complexe, chiar și cele  aparent simple pot releva situații procedurale foarte complicate și, de multe ori, deosebite față de varianta standard a proceselor respective. Prin urmare, îmi este greu să fac un clasament al celor mai complicate procese.

-Caracterizați avocatul de success.

-Când mă gândesc la un avocat de succes, mă gândesc în primul rând la un avocat foarte bine pregătit din punct de vedere juridic. În același timp el trebuie să fie un om onest și de bună credință, care nu se dezice de valorile și principiile pe care le are. O persoană care nu uită să fie ,,OM”  înainte de a fi avocat.

-Dacă ar trebui să vă descrieți ca avocat într-o singură frază, cum ar suna aceasta?

-Un om pasionat, ambițios, care vrea să ofere ce e mai bun și care consideră că munca și rezultatul acesteia reprezintă cea mai bună carte de vizită.

-Știu că aveți un volum mare de lucru. Cum decurge o zi, o săptămână din viața dvs. acum?

-Spețele s-au diversificat într-adevăr în ultimii ani și au devenit din ce în ce mai complexe, ceea ce face ca uneori, în aceeași zi, să fiu nevoită să ajung la instanțe din Roman, Piatra Neamț, Bacău, Suceava…și nu numai. Rare sunt zilele în care rămân doar în Roman. Deși meseria mea e plină de provocări, acum, după ce am dobândit o anumită experiență, gestionarea eficientă a timpului este cea mai mare dintre ele. Ziua începe devreme, cu o cafea ,,tare”, pregătită de omul drag și cu zâmbetele fetelor mele : Sara (13 ani) și Sofia (7 ani). Este momentul în care îmi adun gândurile, îmi fac planul de bătaie sau îl refac (pentru că de seara până dimineața se pot întâmpla multe) și mă montez psihic pentru o zi care, știu că nu va fi ușoară. Începe, firesc, să-mi sune telefonul. La 8.30 trebuie să fiu la instanță la Roman sau într-o sală de judecată aflată la 150 km distanță. Conduc mult, dar îmi face plăcere, mă destinde. Revenind, dimineața intru dintr-un dosar în altul, punându-mi tot sufletul acolo. În sală, port discuții cu clienții, studiez un dosar la arhivă sau alerg către o altă instanță, unde sunt așteptată de către colegii adversari sau de clienți. În jurul orei 14.30 – 15.00 ajung la birou unde sunt așteptată de clienții din ziua respectivă, de cei care au dosare a doua zi sau de potențiali clienți, care vor o consultație. Cam 3-4 ore durează aceste discuții per total, dar sunt zile în care, îmi scurtez programul de la birou și trec pe la societățile cu care am contracte de colaborare, pentru a găsi soluții la problemele care apar… sau am audieri la Poliție, Parchet. Recunosc, deși sunt pasionată de ceea ce fac, iubesc momentul în care mă îndrept spre casă, unde mă așteaptă cu nerăbdare ,,ai mei”. Seara sunt doar a lor… sau cel puțin, încerc. Cinăm împreună, fetele povestesc cum a fost la școală. Sunt copii foarte buni și sunt tare mândră de ele!Am marele noroc că mă înțeleg, contează enorm pentru mine. Dar ziua mea nu se încheie aici. După momentele de ,,iubăreli” și ,,pupicul” de noapte bună, mă retrag în biroul de acasă unde lucrez: redactez, studiez, îmi pregătesc dosarele pentru a doua zi etc. În această profesie, practic, înveți toată viața. Trebuie să citești continuu, dar poate și din acest motiv nu te plictisești de această meserie. Tot timpul cunoști oameni noi, înveți și te dezvolți. Asta pe de o parte.

-Partea plăcută versus partea neplăcută a profesiei dvs…

-Avocatura nu o poți practica la un nivel ridicat decât cu pasiune și nu se poate face pentru alte motive, decât din plăcerea de a apăra drepturile oamenilor și interesele lor. Mulți clienți, odată ajutați, revin ori de câte ori întâmpină o problemă legislativă. Avocatura îți asigură un statut, venituri satisfacătoare, și poate cel mai important îți conferă posibilitatea de a te autodepăși. Este o profesie care presupune dezvoltare, prin abordarea permanentă a mai multor domenii și transpunerea lor în drept.

Partea reversibilă a monedei, cea negativă, este reprezentată de instabilitatea legislativă care necesită o updatare continuă, de alergătura între o instanță și alta, de faptul că este foarte greu să te deconectezi și îmi rămâne destul de puțin timp pentru mine și pentru familie. În plus, nu e întotdeuna plăcut să afli și să lucrezi cu problemele oamenilor. Am învățat în timp să îmi impun o barieră și să nu mă mai consum atât de mult, separând problema personală-emoțională a clientului, de cea de drept, pe care o are. Uneori îmi iese, alteori, nu.

-Pentru mulți, avocatura rămane un apanaj al bărbaților. Face asta mai dificilă afirmarea femeii în această profesie?

-“Nu există sex sub robă”, spune un dicton francez. Cu toate acestea, există unele prejudecăți…Amintindu-mi chiar de prima femeie avocat Ella Negruzzi , a cărei cerere de intrare în Baroul Iași, în 1914, a creat stupoare în lumea bărbaților avocați, în prezent, din câte știu, femeile domină numeric în această profesie. Desigur, o ,,strângere bărbătească de mană” poate face mult într-un anumit moment, dar femeia avocat, dincolo însă de a fi feminină, caldă și înțelegătoare, este logică, intuitivă și inovatoare….Pentru mine personal, condiția de a fi femeie nu reprezintă o dificultate. Și atunci, nici în plan profesional nu am apreciat niciodată că mi-ar fi fost mai ușor dacă aș fi fost bărbat. Am luat lucrurile, situațiile, oamenii din jurul meu ca atare. Societatea românească este una cu propriile concepții despre ce poate sau nu poate să facă o femeie, o societate dacă nu conservatoare, sigur una tradiționalistă, în care diferența dintre generații și moduri de gândire se simte și la instanță și în cabinetele de avocatură. Totuși, în profesia noastră, proporția de femei este una corectă, spre deosebire de alte situații. Este adevărat că nu de puține ori, am fost martoră la multe nedreptăți legate de condiția femeii ca avocat. Dacă vrei să spargi tavanul de sticlă al preconcepțiilor, al discriminării pe bază de sex, al ideilor negative despre femei, încrederea de sine și cunoștințele temeinice profesionale sunt instrumentele pe care le ai la îndemână.

–Ce își mai dorește pentru viitor avocata Carmen Scurtu? Dar boema Carmen?

-Sănătate pentru mine și toți ai mei. E cea mai valoroasă și mulți dintre noi nu știm să o prețuim la timp.  Apoi îmi mai doresc TIMP, timp pentru mine și pentru cei dragi.

 -Cum reușiți să vă deconectați?

-Mă bucur de lucruri mărunte, de o cafea bună savurată alături de un om drag sufletului meu, de un răsărit, de fiecare clipă pe care o pot transforma într-o amintire frumoasă. Citesc, scriu, ascult muzică, dansez, călătoresc….nimic neobișnuit.

-Vă mulțumim că ați răspuns pozitiv apelului nostru și vă provocăm  să oferiți un sfat, un gând, tinerilor ce doresc să îmbrățișeze această meserie și tuturor cititorilor Revistei Ok.

-Dragii mei, vă doresc să aveți ambiție și poftă de muncă. Avocatura nu este o meserie. Mai mult decât atât, probabil că nici nu este o profesie. În realitate, avocatura este un mod de viață.Nu vă sfiiți să greșiți, să cereți un sfat, să vă dați bătuți, să primiți eșecul ca pe o lecție, să visați și să iubiți. Nu în ultimul rând, nu uitați nici o clipă : ,,Nihil sine Deo” – Nimic fără Dumnezeu!

Interviu realizat de Alice Roca

Foto: Ovidiu Mărtici